Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română! Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea Vioricăi Enachiuc din Codexul Otto Gyurk*

 [*Filologa moldoveană, Viorica Enachiuc, „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah –  Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064  exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.]
  Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?)

 Cristalizarea primelor elemente ale viitoarei limbi românești a început în secolul al XVII-lea, când primii cronicari (letopisari) – Grigore Ureche (de origine poloneză, prin indigenatul primit de tatăl său), Miron Costin, tot de origine poloneză, și Ion Neculce (de origine rusă și greacă) au inițiat crearea unei limbi noi prin înlocuirea a numeroase cuvinte slavone cu cuvinte latine, dându-le o formă, pe cât posibil, diferită. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui  Joachim Bielski și o cosmografie latină.      
  Printre scrierierile de pionierat se remarcă letopisețul, cuvânt slavon, format din let (лет) – timp anual și pisati (писать) – a scrie, având drept conținut cronici scrise cu cuvinte poloneze, rusești, maghiare, grecești, germane și latine, frazele fiind greoaie, amestecând sintaxa slavă cu cea orală italiană, scrierea fiind, practic, liniară, având, totuși, o mare însemnătate, întrucât aceste cronici au constituit începuturile limbii române de mai tîrziu. Așa cum Grigore Ureche însuși afirma: așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, tot astfel și lucrarea noastră, în acord firesc cu opinia cronicarului, iese din lanțul gregarist și prezintă adevărul istoric și totodată, valoarea și efortul celor care au contribuit la formarea și perfecționarea limbii române. 
  A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente.
  Continuând tradiţia cronicărească, reprezentanţii istoriografiei româneşti încep scrierile în noile condiţii interne, fiind supuşi altor influenţe culturale. Umanismul, care pătrunde atît prin filiera poloneză (în Moldova), cât şi prin cea italiană (în Ţara Românească), chiar dacă nu înlătură complet, modifică totuşi substanţial vechile cadre slavo-bizantine.
  În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.     
  O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.
  Un alt lingvist de certă valoare a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) care are meritul deosebit de a fi iniţiat publicarea izvoarelor slave, interne şi externe, fără utilizarea cărora nu putea fi cunoscută şi scrisă istoria noastră medievală. El este de fapt primul nostru istoric care cunoaşte temeinic toate limbile slave. Format în mediul polonez şi rusesc, vorbea perfect aceste limbi, ce i-au uşurat studierea celorlalte limbi slave. Cunoştea, de asemenea, limbile latină şi greacă, franceză, spaniolă şi o parte a celor germanice.
  Şi, în sfârşit, ultima etapă importantă în evoluţia şi desăvârşirea limbii române este opera marilor scriitori români de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Luca Caragiale şi mai ales, Mihail Eminovici, cunoscut sub pseudonimul Eminescu. Cuvintele scriitorului Ion Druţă sunt cele mai elocvente în expunerea acestei realităţi incontestabile: Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decât o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu întelepciunea. (...) Eminescu a suflat o viaţă nouă întregii noastre limbi, angajând-o în luptele cele mai grele, şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre.
   În concluzie, limbile se crează şi nu se moştenesc !! Acest adevăr nu necesită demonstraţie neapărat istorică, pentru că chiar sub ochii noştri se produc modificări lingvistice, din păcate, de această dată, nu în favoarea evoluţiei, ci a involuţiei limbii române.

  Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!  

  Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate   a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...